Pasărea ceţii: Impletituri de lȃnă:
Pe tata îl chema Toma, dar el credea în iubire. Mama era cea care trebuia să-i atingă rănile. Tata a traversat mai repede înc...
Gusterele
miercuri, 5 august 2015
Pasărea ceţii: Impletituri de lȃnă
sâmbătă, 25 iulie 2015
Pasărea ceţii: 7. Tobȃrlanii. Ediția II-a la Gușterele
Pasărea ceţii: 7. Tobȃrlanii. Ediția II-a la Gușterele: Reclama ce se derula dupã ȋncheierea emisiunii lui Toma nu mai avea de gȃnd sã se termine. Cei aflați pe insulã puteau sã vadã ecranu...
Pasărea ceţii: 6. Tobârlanii. Ediţia II-a la Guşterele
Pasărea ceţii: 6. Tobârlanii. Ediţia II-a la Guşterele: Eram către ultimele pagini ale dosarului. Am auzit un clipocit aproape imperceptibil în apă şi pe mal a apărut guşterele. Abia acum z...
vineri, 17 iulie 2015
Pasărea ceţii: 5. Fragment Tobȃrlanii. Editia II-a la Gusterele
Pasărea ceţii: 5. Fragment Tobȃrlanii. Editia II-a la Gusterele:
– Mǎ Waltere, tu esti un neamţ prost mǎ!
– Nene Gogule, aflǎ cǎ mǎ supǎr eu într-o zi și poţi sǎ mǎ ceri câ...
– Mǎ Waltere, tu esti un neamţ prost mǎ!
– Nene Gogule, aflǎ cǎ mǎ supǎr eu într-o zi și poţi sǎ mǎ ceri câ...
luni, 13 iulie 2015
Tobarlanii. Edirtia II-a la Gusterele
Toma
Au făcut
amândouă nunţile într-o duminică. Toma cu Aurelia şi Veroana cu Petre. Cortul
imens pentru acele vremuri l-au pus în curte. Doi fraţi în aceeaşi zi nu e de bine,
gândeau cu voce șoptitǎ nuntaşii. Nici nu conta pentru care dintre miri
veniseră la nuntă. De fapt mulţi veniserǎ pentru Tobârlan. Toma era fericit. Nu
simţea rana de sub braţ. Nu avusese nimeni o mireasă atât de frumoasă ca a lui!
Când s-au dus la dispensar pentru analize – dispensarul era în aceeaşi clădire
cu caminul cultural, unde se afla şi staţia lui de radioamplificare – doctorul Galibin l-a scos afară din cabinet
pe Toma şi i-a zis Aureliei:
– Măi
fată, tu realizezi că Toma este bolnav şi că rănile sale îl usucă pe dedesupt?
Te-ai gândit bine de ce vrei să-l iei de bărbat? Eu nu-ţi semnez certificatul
până nu vii la mine cu maică-ta Păuna, să stau de vorbă cu ea.
– Domnule doctor, şi un an dacă trăieşte, eu tot mă mărit cu el! I-a răspuns scurt, fără dubii, Aurelia.
L-a chemat şi pe Toma înăuntrul cabinetului. Ei doi mai vorbiseră, îl ştia bine. Venea la pansat, îi curăţa rana aceea care scotea afară magma vulcanului agitat de schijele rămase în interior. Chirurgii făcuseră minuni, reuşind să-i scoată cea mai mare parte dintre aşchiile care-l ciuruiseră, dar mai era de lucru.
I-a privit lung, doi tineri frumoşi. Îi potrivise Dumnezeu. Poate că era vrerea Lui. A semnat hârtia. Era un om bun Galibin, nu le-a mai spus nimic, strângându-le mâinile le-a dorit în sinea lui noroc.
– Domnule doctor, şi un an dacă trăieşte, eu tot mă mărit cu el! I-a răspuns scurt, fără dubii, Aurelia.
L-a chemat şi pe Toma înăuntrul cabinetului. Ei doi mai vorbiseră, îl ştia bine. Venea la pansat, îi curăţa rana aceea care scotea afară magma vulcanului agitat de schijele rămase în interior. Chirurgii făcuseră minuni, reuşind să-i scoată cea mai mare parte dintre aşchiile care-l ciuruiseră, dar mai era de lucru.
I-a privit lung, doi tineri frumoşi. Îi potrivise Dumnezeu. Poate că era vrerea Lui. A semnat hârtia. Era un om bun Galibin, nu le-a mai spus nimic, strângându-le mâinile le-a dorit în sinea lui noroc.
*
Totdeauna
am avut o reţinere să întreb despre tata. Tot ce am de la el e o carte poştală
scrisă pentru mine în clasa întâi, cu o zi înaine să moară, iar în bibliotecă, două
cărţi pe care îşi aşezase caligrafic, aplecat spre stânga, numele. Toma
Ionescu. Una dintre ele cu coperţi groase era Istoria Partidului Comunist al URSS.
Cealaltă, Codin a lui Panait Istrati. Fără relevanţă titlurile, cu toate că
m-am întrebat iritat ce căuta la tata acea istorie? Personal n-am citit-o şi
sincer cred că nici el.
În cartea poştală mă ruga să am grijă de mama că el mai avea un război de dus.
În rest, ştiu doar frânturi. Cele mai multe aflate de la ţaţa. Când mă prindea în vacanţă, fără să o întreb, începea să-mi povestească. În general avea un ochi critic şi îşi forfeca fraţii. Despre tata numai de bine. Lucruri disparate, amestecate întregeau cât de cât, imaginea unui om puternic. Era greu de admis că s-ar fi putut lăsa doborât.
În cartea poştală mă ruga să am grijă de mama că el mai avea un război de dus.
În rest, ştiu doar frânturi. Cele mai multe aflate de la ţaţa. Când mă prindea în vacanţă, fără să o întreb, începea să-mi povestească. În general avea un ochi critic şi îşi forfeca fraţii. Despre tata numai de bine. Lucruri disparate, amestecate întregeau cât de cât, imaginea unui om puternic. Era greu de admis că s-ar fi putut lăsa doborât.
Pãstrez cu el secvenţe ca dintr-un
film mut, cu pelicula afectatǎ de intemperiile vremurilor. Am încercat sǎ
recondiţionez pelicula, sǎ tai, sǎ lipesc. Firul întâmplǎrilor se înnoadǎ cȃt
de cȃt – din
memoria celor tot mai puţini care l-au cunoscut, din deducţiile mele – dar chipul pe care l-am
pǎstrat pânǎ azi desenat pe retinã e doar cel întunecat, cel dezamǎgit cǎ
pierduse ultima lui bǎtǎlie, fǎrǎ ca Dumnezeu sǎ-i fi întins mâna. Nu putea
concepe s-o lase singurǎ pe Aurelia. Cum sǎ nu vadǎ copilul
lui crescând? Figura aceea o ţin eu minte de la tata, cea care nu se mai putea
lumina într-un zâmbet, culcat între flori.
Și mama, și ţaţa mi-au povestit
încercând sǎ mǎ convingǎ cǎ tatǎl meu ar fi fost o fire optimistǎ. Avea o voce
caldǎ și te trezeai cu el din senin cântând. “Foaie verde ca aluna asearǎ fusei
la una”. Melodia lui Zavaidoc izbucnea ca o explozie de zorele și mama din
sperieturǎ, neluând în seamǎ cuvintele – știa pe cine are
în casǎ – sǎrea la el cu pumnii ei mici, uitând de rana deschisǎ
ca un crater sub braţul drept. El se prǎpǎdea de râs și cu mâna stângǎ o
rǎsucea rǎsturnând-o ușor pe pat. Nu simţea nici o durere. Ea, aducându-și
aminte de ranǎ, nu se zmucea, se lǎsa lin pe spate copleșitǎ de sǎrutǎrile lui.
Apoi intrau dincolo ca sa-l bandajeze. Rana supurase. Nu aveam voie dincolo
când îl bandaja. Dǎrâmasem casa și ne mutasem la ţaţa. Taţa și unchiul Nae,
ajungeau din treburile lor numai spre searã.
Altǎdatǎ era cǎtrǎnit rǎu. Mai
ȋnainte! A intrat în curte și m-a strigat. Eram în casǎ cu mama, în cǎmǎruţele
de sub pǎtul. Aveam patru sau cinci ani, nu înţelegeam mare lucru. Cu atât mai
puţin am priceput când i-a spus mamei cǎ nu intrǎ în casǎ cu registrul de la
primǎrie sub braţ. Era în timpul serviciului și stǎteau unii permanent cu ochii
pe el, oricând dispuși la reclamaţii. Susțineau cã nu pune osul pentru
colectivizare, nu are putere de convingere. „Nu l-a putut lãmuri nici pe tac’su
pe Tobȃrlan, sã intre cu toate pãmȃnturile ȋn colrctiv!” O vreme a fost
secretar la sfat. Studiind mult mai târziu niște registre vechi, pentru
documentarea cǎrţii, am descoperit în multe locuri scrisul ȋngrijit al tatãlui
meu aplecat spre stânga.
– Mǎ
duc la Oanţa, dǎ-mi nǎpârstocul cu mine!
– Parcǎ nu ţi l-aș da! Toatǎ dimineaţa am
auzit-o bodogǎnind și blestemând pe lângǎ gard ca s-o aud. Zicea cǎ îi rupe
picioarele ǎluia care-i va cǎlca bǎtǎtura fǎrǎ voia ei. “În curtea mea mǎ cac
numai eu și dacǎ intrǎ vreunul sǎ deschidǎ gura ca sǎ mǎ înscriu în colectiv,
schimb locul și mǎ cac în gura dumnealui!”
Tata m-a
luat de mânǎ și fǎrǎ tragere de inimǎ, scurtând pașii și lungind momentul
posibilei confruntǎri, preţ de o sutã de metri cȃt ținea grãdina, a ajuns în poarta
Oanţei. Vecina noastrǎ era o femeie din generaţia lui tata-mare. Vǎduvǎ. Purta
un șorţ în faţǎ fustei largi și lungi, și totdeauna baticul negru pe cap. În
picioare avea sandale de gumǎ. Nu era fioroasǎ, dar mie mi se pǎrea cǎ arǎta ca
o vrǎjitoare. Eram puţin speriat.
Oanța avea o cãsuțã micã de chirpici
dintr-o singurã odaie, cu o sãlițã unde abia de ȋncãpea un scaun ȋmpletit din
rãchitã. Acolo ședea toatã ziua ca sã vadã cine trece pe drum. Cum curtea era
ȋn pantã, cocoțatã ca ȋntr-o lojã la spectacol, benificia de o bunã
vizibilitate astfel cã nu-i scãpa nimeni. Stãtea acolo neobservatã, singurã cu
socotelile și gȃndurile ei. Nu m-aș fi mirat dacã pe amurgite, strecurȃnd
privirile printre uluci de la mine din curte, aș fi vãzut cum ȋncalecã o coadã
de mãturã și decoleazã ȋntr-o direcție de ea știutã.
Mã ȋntrebam cum de cãsuța aceea cu pereții albi dați cu var, nu luneca iarna sã se propteascã ȋn gard, sau n-o zburãtãcise o palã mai acãtãri de vȃnt. Oanța trasã ușor ȋntr-o parte din fața portiței deschise ne ȋndemna sã intrãm. Cȃnd sã intre ȋn casã cu mine de mȃnã, tata s-a aplecat sã nu ȋnsemne pragul cu fruntea. Ȋn ȋncãpere se vedea patul acoperit cu o pǎturǎ țesutã la rãzboi și deasupra, pe perete, un ștergar cusut strȃns la mijloc ȋntr-un nod sub care odihnea o fotografie ȋnrãmatã cu Oanța tȃnãrã și un bãrbat alãturi. În mijlocul camerei o mǎsuţǎ rotundǎ cu trei picioare și patru scǎunele mici. Pe tãblia mesei, rǎsturnatǎ direct, trona o mǎmǎligǎ întinsǎ, galbenǎ ca o lunǎ nouǎ, aburindã. Ȋn dreapta, o sobã cu plitã. Ne-a fǎcut semn sǎ luǎm loc.
Tata s-a așezat pe un scaun cu mine pe genunchi. Eu mǎ lipisem cu capul de pieptul lui. Oanţa a luat de pe o policioarǎ de deasupra plitei douǎ castroane de tablǎ și unul de pǎmânt. A umplut cu o lingurǎ mare de lemn castronul de tablã al tatei cu varzǎ, iar el dând din cap i-a fǎcut semn cǎ eu nu. A pus la locul lui pe policioarǎ cel de-al doilea castron de tablǎ, apoi și-a umplut castronul ei de pǎmânt. A tǎiat mǎmǎliga cu aţǎ de papiotǎ și a împins o felie cǎtre tata. S-au închinat amândoi și au început sǎ mǎnânce, mestecând rar.
Dacǎ aș fi știut numǎra m-aș fi încurcat precis, trecând cu privirea de la unul la celǎlalt. Parcǎ nu se mai termina varza din castron. S-a terminat pânǎ la urmǎ și Oanţa s-a ridicat strângând vasele unul în altul cu lingurile deasupra. S-a ridicat și tata. A luat registrul de pe pat unde îl așezase și a ieșit afarǎ cu mine de mânǎ și cu registrul sub braţ.
Mã ȋntrebam cum de cãsuța aceea cu pereții albi dați cu var, nu luneca iarna sã se propteascã ȋn gard, sau n-o zburãtãcise o palã mai acãtãri de vȃnt. Oanța trasã ușor ȋntr-o parte din fața portiței deschise ne ȋndemna sã intrãm. Cȃnd sã intre ȋn casã cu mine de mȃnã, tata s-a aplecat sã nu ȋnsemne pragul cu fruntea. Ȋn ȋncãpere se vedea patul acoperit cu o pǎturǎ țesutã la rãzboi și deasupra, pe perete, un ștergar cusut strȃns la mijloc ȋntr-un nod sub care odihnea o fotografie ȋnrãmatã cu Oanța tȃnãrã și un bãrbat alãturi. În mijlocul camerei o mǎsuţǎ rotundǎ cu trei picioare și patru scǎunele mici. Pe tãblia mesei, rǎsturnatǎ direct, trona o mǎmǎligǎ întinsǎ, galbenǎ ca o lunǎ nouǎ, aburindã. Ȋn dreapta, o sobã cu plitã. Ne-a fǎcut semn sǎ luǎm loc.
Tata s-a așezat pe un scaun cu mine pe genunchi. Eu mǎ lipisem cu capul de pieptul lui. Oanţa a luat de pe o policioarǎ de deasupra plitei douǎ castroane de tablǎ și unul de pǎmânt. A umplut cu o lingurǎ mare de lemn castronul de tablã al tatei cu varzǎ, iar el dând din cap i-a fǎcut semn cǎ eu nu. A pus la locul lui pe policioarǎ cel de-al doilea castron de tablǎ, apoi și-a umplut castronul ei de pǎmânt. A tǎiat mǎmǎliga cu aţǎ de papiotǎ și a împins o felie cǎtre tata. S-au închinat amândoi și au început sǎ mǎnânce, mestecând rar.
Dacǎ aș fi știut numǎra m-aș fi încurcat precis, trecând cu privirea de la unul la celǎlalt. Parcǎ nu se mai termina varza din castron. S-a terminat pânǎ la urmǎ și Oanţa s-a ridicat strângând vasele unul în altul cu lingurile deasupra. S-a ridicat și tata. A luat registrul de pe pat unde îl așezase și a ieșit afarǎ cu mine de mânǎ și cu registrul sub braţ.
La soare
am simţit cum Oanţa mǎ ia în braţe de subtiori și mǎ privește în ochi.
– Tomo,
ǎsta mic îţi seamǎnǎ, e tǎcut ca tine. Mergeţi cu bine Dumnezeu sǎ vǎ apere!
Nici o vorbã ȋn plus. Ȋncã mai putea sã se cace ȋn curtea ei. Tãcerea tatei și
registrul nescris o mai pãsuise o vreme de nãpasta colectivului.
Etichete:
Împletituri de lânǎ
Pasărea ceţii: Fragment din Tobȃrlanii. Ediția a doua. Gușterele
Pasărea ceţii: Fragment din Tobȃrlanii. Ediția a doua. Gușterele: Nota pentru Alin : Dac ă reu şesc s ă termin edidiția a doua la Gu şterele, promit s ă lansez Tob ârlanii cu ocazia evenimentului...
Etichete:
Împletituri de lânǎ
vineri, 1 mai 2015
Tobarlanii. Editia II-a din Gusterele
Cocoșul de tablǎ
Ion Toma IONESCU
Ion Toma IONESCU
Mariana Mǎroiu. Pe calul
alb, mi se pǎrea o apariţie irealǎ care îmi zdruncina oarecum convingerea, deja
fixatǎ în mintea mea de licean introvertit, cǎ poveștile nu sunt fructe ale
realitǎţii și întâlnirea cu zâna din vis nu va fii sǎ se împlineascǎ vreodatǎ.
Dar fructul viu la streașina privirii mele era acolo aievea și va rǎmâne mult
timp ca un cocoș de tablǎ, pus fǎrǎ noimǎ pe coama casei, s-o pǎzeascǎ de focul
fulgerului sau de alte pericole.
Cǎlǎrea fǎrǎ șa. O nǎlucǎ ce tulbura aerul risipind un vǎl
discret de parfumuri în praful lǎsat în urmǎ. A trecut în trombǎ pe lângǎ mine,
venind dinspre herghelia CAP-ului și numai o fracţiune de secundǎ m-a luminat
cu privirea ei seninǎ, ca o promisiune, dar și o ușoarǎ mustrare pentru gândul
ce mǎ încercase cǎ zânele nu existǎ.
Ieșind din perplexitatea momentului, am alergat cei
cincizeci de metrii rǎmași pânǎ la șoseaua asfaltatǎ – ce ţinea în Merișani, de la garǎ pânǎ în dreptul parcului, la casele
Lupeștii transformate de democraţia popularǎ
în Casa agronomului – sǎ vǎd încotro se îndreaptǎ nǎluca. Bucata
de asfalt se termina înainte de podul de fier ce lega malurile râului Argeș.
Imediat dupǎ canton a fǎcut dreapta, trecând calea feratǎ și îndreptându-se
cǎtre luncǎ. Mi-am continuat drumul în jos spre garǎ. Trenul trebuia sǎ soseascǎ,
dar cocoșul de tablǎ flutura în capul meu ca un steag ce mǎ chema sǎ revin. Am
revenit în Merișani la câteva zile.
L-am întrebat pe unchiul Nae, la el trǎgeam în vacanţǎ, lucra
la grajduri de când se mutase în Merișani, dupǎ rǎzboi, aducându-și în cǎruţǎ
toatǎ agoniseala lui și a Miţei. Pentru ea își lǎsase prǎvǎlia dupǎ ce primul soţ jidanul ǎla bǎtrân își încheiase
socotelile lumești. Oricum se stricase treaba cu prǎliile. Și-au ridicat casa
într-o varǎ și când sǎ se așeze, colectivul i-a luat caii. Nu s-a putut
desprinde de ei și a rǎmas sǎ-i îngrijeascǎ la grajduri.
– Nu știam cǎ aţi adus la herghelie cai albi,
unchiule!
– Albi?... întrucâtva mirat. Albǎ e
numai iapa inginerului, dar nici mǎcar el nu poate sǎ-i punǎ șaua. Doar Maria când vine de la Bucuresti o
încalicǎ. Se înţeleg de minune amândouǎ, parcǎ au crescut împreunǎ. Nu l-am
întrebat ce legǎturǎ era între fatǎ și inginer. Probabil cǎ-i era nepoatǎ,
pentru cǎ nu-i purta numele. Gura lumii croșetase alte împletituri de lânǎ.
Studenta venea în fiecare varǎ de câţiva ani în casa din curtea CAP-ului, unde
locuia singur inginerul, dar nu stǎtea niciodatǎ mai mult de douǎ sǎptǎmâni.
Am vǎzut-o prima oara cand s-a luat la întrecere cu
vǎrǎ-miu, cǎlǎri. Ei doi erau apropiaţi ca vârstǎ și se știau destul de bine
din alte împrejurǎri, ochiuri ale
timpului rǎmase în urmǎ, care mie strǎin de loc, am mai spus, petreceam aici
doar vacanţele, îmi scǎpaserǎ. De atunci se întreceau în fiecare varǎ. Mi-a
povestit Cornel:
“Când m-am
trezit cu nebuna în spatele meu pe malul Argeșului. Ochi-i scânteiau cu luciri
tǎioase. Se vedea cǎ scǎpase dintr-o ceartǎ cu inginerul. A sǎrit de pe cal și
mi-a întins cǎpǎstrul. Nu te miști de aici pânǎ nu mǎ întorc și dacǎ vezi cǎ se
apropie cineva, strigi! Dupa care, aruncǎ peste umǎr ca sǎ știu, mǎ cheamǎ
Maria.
Începu sa
se dezbrace. Pânǎ în marginea râului se eliberase de tot. N-am cum s-o descriu.
Goliciunea ei în lumina amiezii îmi surpase tot firescul pe care-l știusem pânǎ atunci.
Nici mǎcar nu am apucat sǎ-i strig cǎ vijoiul acolo era adânc și periculos. Se
înecaserǎ mulţi. Pe albia Argeșului cei de la “Metale rare” excavaserǎ din loc
în loc, cǎutând titan. Nu se mai cǎuta aurul.
S-a aruncat în apǎ. Braţele spǎrgeau valurile
ţinând parcǎ apa în loc. Și-a gǎsit un ritm bun și a început sǎ înainteze
contra curentului. N-a stat mult în apǎ, doar atât cât sǎ-și demonstreze sieși
cǎ reușește s-o domine. A ieșit pe mal cu naturaleţe, fǎrǎ sǎ-mi cearǎ sǎ pun
cǎtușe privirii libere sǎ-i studieze corpul destins. Și-a tras din mers peste
pielea udǎ hainele împrǎștiate în nisip. Mǎ cheamǎ Maria, mi-a zâmbit cald de
data asta, ca și cum cunsumasem împreunǎ o poveste de dragoste. Mi-a întins
mâna, cu cealaltǎ apucând de cǎpǎstru calul alb și încǎlecând, a plecat.
*
Ascultând
povestirea lui Cornel mi-au venit în minte propriile mele reverii și întrebǎri.
De ce apa râului e un loc mirific unde libertǎţile sunt permise, curajul poate
merge mult dincolo de marginile care te inhibǎ și te opresc sǎ te manifești
condus doar de simţuri?...
Îmi
plǎcea sǎ mǎ joc cu Maria, verișoara mea. Doream sǎ fim împreunǎ, ne cǎutam
unul pe celǎlat. Privirile ni se împleteau, dar vorbele ne îndepǎrtau ca doi
magneţi ce se apropiau mereu cu polii de același sens.. În apa râului lucrurile
stǎteau altfel, se modificau, își schimbau sensurile. Semnele se cǎutau diferit.
Plusul devenea minus sau invers, minusul se rǎsturna cǎutând plusul cu înfrigurare.
Ea se
prefǎcea cǎ voia s-o învǎţ sǎ înoate, mǎ ţinea strâns, se lipea de mine, bǎtea
dezordonat cu picioarele apa. Eu o susţinem cu mâinile strânse pe sânii rotonzi. Apoi voia sǎ atingǎ nisipul
cu picioarele. Se odihnea lipitǎ cu spatele cǎtre mine, mâna mea luneca în jos,
elasticul mǎ îngǎduia pe platoul acela moale. Ea își oprea respiraţia, apoi voia
sǎ facǎ pluta pe spate. O ţineam deasupra. Soarele ștergea în oglinda apei
urmele palmelor mele și ieșeam la mal. Plusul nu mai era minus și redeveneam doi
magneţi cu aceiasi poli pozitivi faţǎ-n faţǎ.
Mǎrturisesc, i-am cerut odatǎ pe mal,
apropiindu-mǎ de ea, sǎ-și imagineze cǎ suntem înconjuraţi de ape. N-a primit
sǎ intre în jocul meu. A ramas Maria de apǎ.
*
Dincoace de zǎvoi, pânǎ în pǎmânturile cultivate cu porumb,
se intindea un izlaz cu iarbǎ grasǎ, lǎsat special sǎ pascǎ vitele. Traseul
convenit al întrecerii pornea din spatele covergii lui tata-mare, pânǎ la nucul
ce domina cu coroana lui uriașǎ toatǎ lunca. Înţelegerea era ca la întoarcere,
fiecare sǎ aducǎ o nucǎ verde ruptǎ din coroana falnicǎ pe care n-o puteai
atinge cu mâna ridicatǎ deasupra capului. Doar dacǎ ocoleai tulpina de un metru
grosime ce avea o singurǎ creangǎ ceva mai joasǎ, în partea opusǎ locului în
care ne aflam. Musai sǎ fii cǎlare.
Și înţelegerea recompensei pǎrerea ofertantǎ. Mai mult
pentru ea ce e drept, cǎci învingǎtorul dacǎ era vǎrǎ-meu primea un sǎrut, iar
învinsul dacǎ era tot el, trebuia s-o poarte în spinare pânǎ la nuc pe Maria și
sǎ strige în gura mare, ritmat, ca un metronom,
Cornel Chiriac e cel mai tare!
Personal, nu-mi plǎcea nici una dintre cele doua posibiliti,
dar zâna mea observandu-mǎ retras, clipi din ochi șmecherește, promiţându-mi
din priviri cǎ se va gândi pe traseu la o recompensǎ pentru cel mai aprig
susţinǎtor al ei.
Se strânseserǎ ceva gurǎ-cascǎ, nu doar dintre copiii cu
vitele la pǎscut, ci mai ales dintre flǎcǎii
veniţi la scǎldat.
Misterul Mariei și miza îi scosese din apǎ și aruncau
competitorilor vorbe deocheate.
N-a fost sa fie! Intr-o șaretǎ cu un cal, pe drumul luncii
în galop, stârnind un nor de praf a aparut inginerul, cǎutându-și hoinara.
Singurul spectator pe care Maria nu si-l dorise. Când l-a observat, a tras ușor
de cǎpǎstru pǎrǎsind locul de start fǎrǎ
nici o explicaţie, cu capul plecat, înainte ca el sǎ ajungǎ.
N-am mai vǎzut-o de atunci. În vara urmǎtoare Europa Liberǎ
a venit spre noi cu vestea ce ne-a tulburat pe toţi cǎ la Munchen într-o
creastǎ a nopţii, cocoșul de tablǎ s-a oprit din cântat.
Despre Mariana Mǎroiu am aflat mai târziu cǎ dupǎ o anchetǎ
la securitate, ea chiar era prietenǎ cu Cornel Chiriac, a ajuns acasǎ rasǎ pe
cap. Nu-mi ies din minte pletele
fluturând pe umeri în galopul calului!
S-a urcat în pod și de grinda casei în care deasupra pe
acoperiș stǎtea ancorat cocoșul de tablǎ și-a legat gâtul cu ștreangul
legǎnându-se un timp ca pendula unui metronom.
Etichete:
Împletituri de lânǎ
Abonați-vă la:
Postări (Atom)