Pasărea ceţii: Impletituri de lȃnă

Pasărea ceţii: Impletituri de lȃnă: 



Pe tata îl chema Toma, dar el credea în iubire. Mama era cea care trebuia să-i atingă rănile. Tata a traversat mai repede înc...

Pasărea ceţii: 7. Tobȃrlanii. Ediția II-a la Gușterele

Pasărea ceţii: 7. Tobȃrlanii. Ediția II-a la Gușterele: Reclama ce se derula dupã ȋncheierea emisiunii lui Toma nu mai avea de gȃnd sã se termine. Cei aflați pe insulã puteau sã vadã ecranu...

Pasărea ceţii: 6. Tobârlanii. Ediţia II-a la Guşterele

Pasărea ceţii: 6. Tobârlanii. Ediţia II-a la Guşterele: Eram către ultimele pagini ale dosarului. Am auzit un clipocit aproape imperceptibil în apă şi pe mal a apărut guşterele. Abia acum z...

Pasărea ceţii: 5. Fragment Tobȃrlanii. Editia II-a la Gusterele

Pasărea ceţii: 5. Fragment Tobȃrlanii. Editia II-a la Gusterele:

  – Mǎ Waltere, tu esti un neamţ prost mǎ!           

 – Nene Gogule, aflǎ cǎ mǎ supǎr eu într-o zi și poţi sǎ mǎ ceri câ...

Tobarlanii. Edirtia II-a la Gusterele

Toma

            Au făcut amândouă nunţile într-o duminică. Toma cu Aurelia şi Veroana cu Petre. Cortul imens pentru acele vremuri l-au pus în curte. Doi fraţi în aceeaşi zi nu e de bine, gândeau cu voce șoptitǎ nuntaşii. Nici nu conta pentru care dintre miri veniseră la nuntă. De fapt mulţi veniserǎ pentru Tobârlan. Toma era fericit. Nu simţea rana de sub braţ. Nu avusese nimeni o mireasă atât de frumoasă ca a lui! Când s-au dus la dispensar pentru analize – dispensarul era în aceeaşi clădire cu caminul cultural, unde se afla şi staţia lui de radioamplificare  – doctorul Galibin l-a scos afară din cabinet pe Toma şi i-a zis Aureliei:

            – Măi fată, tu realizezi că Toma este bolnav şi că rănile sale îl usucă pe dedesupt? Te-ai gândit bine de ce vrei să-l iei de bărbat? Eu nu-ţi semnez certificatul până nu vii la mine cu maică-ta Păuna, să stau de vorbă cu ea.
            – Domnule doctor, şi un an dacă trăieşte, eu tot mă mărit cu el! I-a răspuns scurt, fără dubii, Aurelia. 
            L-a chemat şi pe Toma înăuntrul cabinetului. Ei doi mai vorbiseră, îl ştia bine. Venea la pansat, îi curăţa rana aceea care scotea afară magma vulcanului agitat de schijele rămase în interior. Chirurgii făcuseră minuni, reuşind să-i scoată cea mai mare parte dintre aşchiile care-l ciuruiseră, dar mai era de lucru.
            I-a privit lung, doi tineri frumoşi. Îi potrivise Dumnezeu. Poate că era vrerea Lui. A semnat hârtia. Era un om bun Galibin, nu le-a mai spus nimic, strângându-le mâinile le-a dorit în sinea lui noroc.

*

            Totdeauna am avut o reţinere să întreb despre tata. Tot ce am de la el e o carte poştală scrisă pentru mine în clasa întâi, cu o zi înaine să moară, iar în bibliotecă, două cărţi pe care îşi aşezase caligrafic, aplecat spre stânga, numele. Toma Ionescu. Una dintre ele cu coperţi groase era Istoria Partidului Comunist al URSS. Cealaltă, Codin a lui Panait Istrati. Fără relevanţă titlurile, cu toate că m-am întrebat iritat ce căuta la tata acea istorie? Personal n-am citit-o şi sincer cred că nici el. 
            În cartea poştală mă ruga să am grijă de mama că el mai avea un război de dus.

          În rest, ştiu doar frânturi. Cele mai multe aflate de la ţaţa. Când mă prindea în vacanţă, fără să o întreb, începea să-mi povestească. În general avea un ochi critic şi îşi forfeca fraţii. Despre tata numai de bine. Lucruri disparate, amestecate  întregeau cât de cât, imaginea unui om puternic. Era greu de admis că s-ar fi putut lăsa doborât.

           Pãstrez cu el secvenţe ca dintr-un film mut, cu pelicula afectatǎ de intemperiile vremurilor. Am încercat sǎ recondiţionez pelicula, sǎ tai, sǎ lipesc. Firul întâmplǎrilor se înnoadǎ cȃt de cȃt – din memoria celor tot mai puţini care l-au cunoscut, din deducţiile mele – dar chipul pe care l-am pǎstrat pânǎ azi desenat pe retinã e doar cel întunecat, cel dezamǎgit cǎ pierduse ultima lui bǎtǎlie, fǎrǎ ca Dumnezeu sǎ-i fi întins mâna. Nu putea concepe s-o lase singurǎ pe Aurelia. Cum sǎ nu vadǎ copilul lui crescând? Figura aceea o ţin eu minte de la tata, cea care nu se mai putea lumina într-un zâmbet, culcat între flori.

           Și mama, și ţaţa mi-au povestit încercând sǎ mǎ convingǎ cǎ tatǎl meu ar fi fost o fire optimistǎ. Avea o voce caldǎ și te trezeai cu el din senin cântând. “Foaie verde ca aluna asearǎ fusei la una”. Melodia lui Zavaidoc izbucnea ca o explozie de zorele și mama din sperieturǎ, neluând în seamǎ cuvintele – știa pe cine are în casǎ – sǎrea la el cu pumnii ei mici, uitând de rana deschisǎ ca un crater sub braţul drept. El se prǎpǎdea de râs și cu mâna stângǎ o rǎsucea rǎsturnând-o ușor pe pat. Nu simţea nici o durere. Ea, aducându-și aminte de ranǎ, nu se zmucea, se lǎsa lin pe spate copleșitǎ de sǎrutǎrile lui. Apoi intrau dincolo ca sa-l bandajeze. Rana supurase. Nu aveam voie dincolo când îl bandaja. Dǎrâmasem casa și ne mutasem la ţaţa. Taţa și unchiul Nae, ajungeau din treburile lor numai spre searã.

           Altǎdatǎ era cǎtrǎnit rǎu. Mai ȋnainte! A intrat în curte și m-a strigat. Eram în casǎ cu mama, în cǎmǎruţele de sub pǎtul. Aveam patru sau cinci ani, nu înţelegeam mare lucru. Cu atât mai puţin am priceput când i-a spus mamei cǎ nu intrǎ în casǎ cu registrul de la primǎrie sub braţ. Era în timpul serviciului și stǎteau unii permanent cu ochii pe el, oricând dispuși la reclamaţii. Susțineau cã nu pune osul pentru colectivizare, nu are putere de convingere. „Nu l-a putut lãmuri nici pe tac’su pe Tobȃrlan, sã intre cu toate pãmȃnturile ȋn colrctiv!” O vreme a fost secretar la sfat. Studiind mult mai târziu niște registre vechi, pentru documentarea cǎrţii, am descoperit în multe locuri scrisul ȋngrijit al tatãlui meu aplecat spre stânga.

           – Mǎ duc la Oanţa, dǎ-mi nǎpârstocul cu mine!

           – Parcǎ nu ţi l-aș da! Toatǎ dimineaţa am auzit-o bodogǎnind și blestemând pe lângǎ gard ca s-o aud. Zicea cǎ îi rupe picioarele ǎluia care-i va cǎlca bǎtǎtura fǎrǎ voia ei. “În curtea mea mǎ cac numai eu și dacǎ intrǎ vreunul sǎ deschidǎ gura ca sǎ mǎ înscriu în colectiv, schimb locul și mǎ cac în gura dumnealui!”

           Tata m-a luat de mânǎ și fǎrǎ tragere de inimǎ, scurtând pașii și lungind momentul posibilei confruntǎri, preţ de o sutã de metri cȃt ținea grãdina, a ajuns în poarta Oanţei. Vecina noastrǎ era o femeie din generaţia lui tata-mare. Vǎduvǎ. Purta un șorţ în faţǎ fustei largi și lungi, și totdeauna baticul negru pe cap. În picioare avea sandale de gumǎ. Nu era fioroasǎ, dar mie mi se pǎrea cǎ arǎta ca o vrǎjitoare. Eram puţin speriat.

            Oanța avea o cãsuțã micã de chirpici dintr-o singurã odaie, cu o sãlițã unde abia de ȋncãpea un scaun ȋmpletit din rãchitã. Acolo ședea toatã ziua ca sã vadã cine trece pe drum. Cum curtea era ȋn pantã, cocoțatã ca ȋntr-o lojã la spectacol, benificia de o bunã vizibilitate astfel cã nu-i scãpa nimeni. Stãtea acolo neobservatã, singurã cu socotelile și gȃndurile ei. Nu m-aș fi mirat dacã pe amurgite, strecurȃnd privirile printre uluci de la mine din curte, aș fi vãzut cum ȋncalecã o coadã de mãturã și decoleazã ȋntr-o direcție de ea știutã. 
            Mã ȋntrebam cum de cãsuța aceea cu pereții albi dați cu var, nu luneca iarna sã se propteascã ȋn gard, sau n-o zburãtãcise o palã mai acãtãri de vȃnt. Oanța trasã ușor ȋntr-o parte din fața portiței deschise ne ȋndemna sã intrãm. Cȃnd sã intre ȋn casã cu mine de mȃnã, tata s-a aplecat sã nu ȋnsemne pragul cu fruntea. Ȋn ȋncãpere se vedea patul acoperit cu o pǎturǎ țesutã la rãzboi și deasupra, pe perete, un ștergar cusut strȃns la mijloc ȋntr-un nod sub care odihnea o fotografie ȋnrãmatã cu Oanța tȃnãrã și un bãrbat alãturi. În mijlocul camerei o mǎsuţǎ rotundǎ cu trei picioare și patru scǎunele mici. Pe tãblia mesei, rǎsturnatǎ direct, trona o mǎmǎligǎ întinsǎ, galbenǎ ca o lunǎ nouǎ, aburindã. Ȋn dreapta, o sobã cu plitã. Ne-a fǎcut semn sǎ luǎm loc.
          Tata s-a așezat pe un scaun cu mine pe genunchi. Eu mǎ lipisem cu capul de pieptul lui. Oanţa a luat de pe o policioarǎ de deasupra plitei douǎ castroane de tablǎ și unul de pǎmânt. A umplut cu o lingurǎ mare de lemn castronul de tablã al tatei cu varzǎ, iar el dând din cap i-a fǎcut semn cǎ eu nu. A pus la locul lui pe policioarǎ cel de-al doilea castron de tablǎ, apoi și-a umplut castronul ei de pǎmânt. A tǎiat mǎmǎliga cu aţǎ de papiotǎ și a împins o felie cǎtre tata. S-au închinat amândoi și au început sǎ mǎnânce, mestecând rar.
            Dacǎ aș fi știut numǎra m-aș fi încurcat precis, trecând cu privirea de la unul la celǎlalt. Parcǎ nu se mai termina varza din castron. S-a terminat pânǎ la urmǎ și Oanţa s-a ridicat strângând vasele unul în altul cu lingurile deasupra. S-a ridicat și tata. A luat registrul de pe pat unde îl așezase și a ieșit afarǎ cu mine de mânǎ și cu registrul sub braţ.

           La soare am simţit cum Oanţa mǎ ia în braţe de subtiori și mǎ privește în ochi.

           – Tomo, ǎsta mic îţi seamǎnǎ, e tǎcut ca tine. Mergeţi cu bine Dumnezeu sǎ vǎ apere! Nici o vorbã ȋn plus. Ȋncã mai putea sã se cace ȋn curtea ei. Tãcerea tatei și registrul nescris o mai pãsuise o vreme de nãpasta colectivului.

Pasărea ceţii: Fragment din Tobȃrlanii. Ediția a doua. Gușterele

Pasărea ceţii: Fragment din Tobȃrlanii. Ediția a doua. Gușterele: Nota pentru Alin :  Dac ă reu şesc s ă termin edidiția a doua la Gu şterele, promit  s ă lansez Tob ârlanii cu ocazia evenimentului...

Tobarlanii. Editia II-a din Gusterele

Cocoșul de tablǎ
                                                                               Ion Toma IONESCU 
                                                                                                                

            Mariana Mǎroiu. Pe calul alb, mi se pǎrea o apariţie irealǎ care îmi zdruncina oarecum convingerea, deja fixatǎ în mintea mea de licean introvertit, cǎ poveștile nu sunt fructe ale realitǎţii și întâlnirea cu zâna din vis nu va fii sǎ se împlineascǎ vreodatǎ. Dar fructul viu la streașina privirii mele era acolo aievea și va rǎmâne mult timp ca un cocoș de tablǎ, pus fǎrǎ noimǎ pe coama casei, s-o pǎzeascǎ de focul fulgerului sau de alte pericole.    

          Cǎlǎrea fǎrǎ șa. O nǎlucǎ ce tulbura aerul risipind un vǎl discret de parfumuri în praful lǎsat în urmǎ. A trecut în trombǎ pe lângǎ mine, venind dinspre herghelia CAP-ului și numai o fracţiune de secundǎ m-a luminat cu privirea ei seninǎ, ca o promisiune, dar și o ușoarǎ mustrare pentru gândul ce mǎ încercase cǎ zânele nu existǎ.

          Ieșind din perplexitatea momentului, am alergat cei cincizeci de metrii rǎmași pânǎ la șoseaua asfaltatǎ – ce ţinea în Merișani, de la garǎ pânǎ în dreptul parcului, la casele Lupeștii transformate de democraţia popularǎ  în Casa agronomului – sǎ vǎd încotro se îndreaptǎ nǎluca. Bucata de asfalt se termina înainte de podul de fier ce lega malurile râului Argeș. Imediat dupǎ canton a fǎcut dreapta, trecând calea feratǎ și îndreptându-se cǎtre luncǎ. Mi-am continuat drumul în jos spre garǎ. Trenul trebuia sǎ soseascǎ, dar cocoșul de tablǎ flutura în capul meu ca un steag ce mǎ chema sǎ revin. Am revenit în Merișani la câteva zile.

          L-am întrebat pe unchiul Nae, la el trǎgeam în vacanţǎ, lucra la grajduri de când se mutase în Merișani, dupǎ rǎzboi, aducându-și în cǎruţǎ toatǎ agoniseala lui și a Miţei. Pentru ea își lǎsase prǎvǎlia dupǎ ce primul  soţ jidanul ǎla bǎtrân își încheiase socotelile lumești. Oricum se stricase treaba cu prǎliile. Și-au ridicat casa într-o varǎ și când sǎ se așeze, colectivul i-a luat caii. Nu s-a putut desprinde de ei și a rǎmas sǎ-i îngrijeascǎ la grajduri.

– Nu știam cǎ aţi adus la herghelie cai albi, unchiule!

          – Albi?... întrucâtva mirat. Albǎ e numai iapa inginerului, dar nici mǎcar el nu poate sǎ-i punǎ șaua. Doar Maria când vine de la Bucuresti o încalicǎ. Se înţeleg de minune amândouǎ, parcǎ au crescut împreunǎ. Nu l-am întrebat ce legǎturǎ era între fatǎ și inginer. Probabil cǎ-i era nepoatǎ, pentru cǎ nu-i purta numele. Gura lumii croșetase alte împletituri de lânǎ. Studenta venea în fiecare varǎ de câţiva ani în casa din curtea CAP-ului, unde locuia singur inginerul, dar nu stǎtea niciodatǎ mai mult de douǎ sǎptǎmâni.

          Am vǎzut-o prima oara cand s-a luat la întrecere cu vǎrǎ-miu, cǎlǎri. Ei doi erau apropiaţi ca vârstǎ și se știau destul de bine din alte  împrejurǎri, ochiuri ale timpului rǎmase în urmǎ, care mie strǎin de loc, am mai spus, petreceam aici doar vacanţele, îmi scǎpaserǎ. De atunci se întreceau în fiecare varǎ. Mi-a povestit Cornel:

“Când m-am trezit cu nebuna în spatele meu pe malul Argeșului. Ochi-i scânteiau cu luciri tǎioase. Se vedea cǎ scǎpase dintr-o ceartǎ cu inginerul. A sǎrit de pe cal și mi-a întins cǎpǎstrul. Nu te miști de aici pânǎ nu mǎ întorc și dacǎ vezi cǎ se apropie cineva, strigi! Dupa care, aruncǎ peste umǎr ca sǎ știu, mǎ cheamǎ Maria.

Începu sa se dezbrace. Pânǎ în marginea râului se eliberase de tot. N-am cum s-o descriu. Goliciunea ei în lumina amiezii îmi surpase  tot firescul pe care-l știusem pânǎ atunci. Nici mǎcar nu am apucat sǎ-i strig cǎ vijoiul acolo era adânc și periculos. Se înecaserǎ mulţi. Pe albia Argeșului cei de la “Metale rare” excavaserǎ din loc în loc, cǎutând titan. Nu se mai cǎuta aurul.

 S-a aruncat în apǎ. Braţele spǎrgeau valurile ţinând parcǎ apa în loc. Și-a gǎsit un ritm bun și a început sǎ înainteze contra curentului. N-a stat mult în apǎ, doar atât cât sǎ-și demonstreze sieși cǎ reușește s-o domine. A ieșit pe mal cu naturaleţe, fǎrǎ sǎ-mi cearǎ sǎ pun cǎtușe privirii libere sǎ-i studieze corpul destins. Și-a tras din mers peste pielea udǎ hainele împrǎștiate în nisip. Mǎ cheamǎ Maria, mi-a zâmbit cald de data asta, ca și cum cunsumasem împreunǎ o poveste de dragoste. Mi-a întins mâna, cu cealaltǎ apucând de cǎpǎstru calul alb și încǎlecând, a plecat.        

*

Ascultând povestirea lui Cornel mi-au venit în minte propriile mele reverii și întrebǎri. De ce apa râului e un loc mirific unde libertǎţile sunt permise, curajul poate merge mult dincolo de marginile care te inhibǎ și te opresc sǎ te manifești condus doar de simţuri?...

Îmi plǎcea sǎ mǎ joc cu Maria, verișoara mea. Doream sǎ fim împreunǎ, ne cǎutam unul pe celǎlat. Privirile ni se împleteau, dar vorbele ne îndepǎrtau ca doi magneţi ce se apropiau mereu cu polii de același sens.. În apa râului lucrurile stǎteau altfel, se modificau, își schimbau sensurile. Semnele se cǎutau diferit. Plusul devenea minus sau invers, minusul se rǎsturna cǎutând plusul cu înfrigurare. 

Ea se prefǎcea cǎ voia s-o învǎţ sǎ înoate, mǎ ţinea strâns, se lipea de mine, bǎtea dezordonat cu picioarele apa. Eu o susţinem cu mâinile strânse  pe sânii rotonzi. Apoi voia sǎ atingǎ nisipul cu picioarele. Se odihnea lipitǎ cu spatele cǎtre mine, mâna mea luneca în jos, elasticul mǎ îngǎduia pe platoul acela moale. Ea își oprea respiraţia, apoi voia sǎ facǎ pluta pe spate. O ţineam deasupra. Soarele ștergea în oglinda apei urmele palmelor mele și ieșeam la mal. Plusul nu mai era minus și redeveneam doi magneţi cu aceiasi poli pozitivi faţǎ-n faţǎ.

 Mǎrturisesc, i-am cerut odatǎ pe mal, apropiindu-mǎ de ea, sǎ-și imagineze cǎ suntem înconjuraţi de ape. N-a primit sǎ intre în jocul meu. A ramas Maria de apǎ.

                                                             *   

          Dincoace de zǎvoi, pânǎ în pǎmânturile cultivate cu porumb, se intindea un izlaz cu iarbǎ grasǎ, lǎsat special sǎ pascǎ vitele. Traseul convenit al întrecerii pornea din spatele covergii lui tata-mare, pânǎ la nucul ce domina cu coroana lui uriașǎ toatǎ lunca. Înţelegerea era ca la întoarcere, fiecare sǎ aducǎ o nucǎ verde ruptǎ din coroana falnicǎ pe care n-o puteai atinge cu mâna ridicatǎ deasupra capului. Doar dacǎ ocoleai tulpina de un metru grosime ce avea o singurǎ creangǎ ceva mai joasǎ, în partea opusǎ locului în care ne aflam. Musai sǎ fii cǎlare.

          Și înţelegerea recompensei pǎrerea ofertantǎ. Mai mult pentru ea ce e drept, cǎci învingǎtorul dacǎ era vǎrǎ-meu primea un sǎrut, iar învinsul dacǎ era tot el, trebuia s-o poarte în spinare pânǎ la nuc pe Maria și sǎ strige în gura mare, ritmat, ca un metronom,

          Cornel Chiriac e cel mai tare!

          Personal, nu-mi plǎcea nici una dintre cele doua posibiliti, dar zâna mea observandu-mǎ retras, clipi din ochi șmecherește, promiţându-mi din priviri cǎ se va gândi pe traseu la o recompensǎ pentru cel mai aprig susţinǎtor al ei.

          Se strânseserǎ ceva gurǎ-cascǎ, nu doar dintre copiii cu vitele la pǎscut, ci mai ales dintre flǎcǎii  veniţi la scǎldat.

          Misterul Mariei și miza îi scosese din apǎ și aruncau competitorilor vorbe deocheate.

          N-a fost sa fie! Intr-o șaretǎ cu un cal, pe drumul luncii în galop, stârnind un nor de praf a aparut inginerul, cǎutându-și hoinara. Singurul spectator pe care Maria nu si-l dorise. Când l-a observat, a tras ușor de cǎpǎstru  pǎrǎsind locul de start fǎrǎ nici o explicaţie, cu capul plecat, înainte ca el sǎ ajungǎ.

          N-am mai vǎzut-o de atunci. În vara urmǎtoare Europa Liberǎ a venit spre noi cu vestea ce ne-a tulburat pe toţi cǎ la Munchen într-o creastǎ a nopţii, cocoșul de tablǎ s-a oprit din cântat.

          Despre Mariana Mǎroiu am aflat mai târziu cǎ dupǎ o anchetǎ la securitate, ea chiar era prietenǎ cu Cornel Chiriac, a ajuns acasǎ rasǎ pe cap.  Nu-mi ies din minte pletele fluturând pe umeri în galopul calului!

          S-a urcat în pod și de grinda casei în care deasupra pe acoperiș stǎtea ancorat cocoșul de tablǎ și-a legat gâtul cu ștreangul legǎnându-se un timp ca pendula unui metronom.